Când încetăm să mai credem în oameni?

﷽

Ia-ți un moment să-ți imaginezi un bebeluș care învață să meargă. Este o scenă universală — una care stârnește speranță și bucurie în oricine o privește. Bebelușul se împiedică, cade și încearcă din nou. Nu contează cât timp durează, câte căzături are sau cât de stângaci par pașii. Toți cei care privesc știu, fără îndoială, că acest copil va merge.

Nimeni nu îi spune bebelușului: „Este prea târziu pentru tine.” Nimeni nu spune: „Poate că mersul nu este pentru tine—uită-te la toate momentele în care ai eșuat!” Sau: „De ce încerci măcar? Mulți alții au făcut-o deja—care-i rostul ca și tu să mergi?”

Nimeni nu pune bebelușul jos și nu-i spune: „Este mai sigur dacă rămâi așezat. Te vei răni dacă continui. Există prea multe riscuri. Mai bine acceptă-ți limitele.”

Nu facem așa ceva. În schimb, aplaudăm fiecare pas nesigur. Sărbătorim fiecare cădere ca dovadă că se apropie tot mai mult. Îi ținem de mână până când devin suficient de stabili pentru a sta pe propriile picioare.

Deci... de ce încetăm să mai credem în oameni pe măsură ce cresc? De ce nu le oferim aceeași încredere când vine vorba despre visele lor?

Când am început să rostim: „Poate e prea târziu pentru tine” sau „Nu este scris pentru tine”? Când am ajuns să judecăm parcursul altora cu o asemenea rapiditate, în loc să-i încurajăm să-și continue drumul?

Un adult care își urmărește visul nu diferă de un bebeluș care învață să meargă. Se va împiedica. Va cădea. Poate că evoluția lor va fi mai lentă decât a altora. Dar ei merită același sprijin, aceleași încurajări, aceeași credință neclintită că… pot si vor reuși.

Ca femei, purtăm adesea povara așteptărilor – presiunea de a ne demonstra valoarea, teama de a fi judecate și povara de a alege calea sigură. Câte dintre noi au rămas la marginea propriilor vise pentru că cineva ne-a spus că este prea riscant? Sau, și mai rău, pentru că am început să ascultăm acea voce din propria noastră minte?

Te invit să reflectezi: când ai încetat să mai crezi în tine? Când ai început să îți pui la îndoială abilitatea de a face acei primii pași nesiguri către viața pe care ți-o dorești?

Și, cel mai important, cum poți să începi din nou?

Pentru că adevărul este că nu e niciodată prea târziu să te ridici, indiferent de câte ori ai căzut. Lumea are nevoie de parcursul tău unic. Și meriți cu prisosință să parcurgi fiecare pas spre visul tău.

Deci, hai să avem încredere în noi înșine – și unii în alții – la fel cum avem încredere în bebelușii care învață să meargă. Pentru că suntem cu toții meniți să avansăm, pas cu pas.